Pe ecranul telefonului, exercițiul pare simplu. Un adult ține copilul de trunchi, îl așază pe o minge colorată, îi mișcă ușor bazinul și, în câteva secunde, totul capătă aerul unei soluții la îndemână. Camera e luminoasă, copilul din video zâmbește, iar descrierea promite, cu vorbe puține, că metoda ajută la echilibru, mers, vorbire sau concentrare.
În camera de acasă, lucrurile nu mai sunt atât de clare. Copilul tău poate se arcuiește, se sperie, plânge sau face exercițiul doar ca să scape mai repede. Tu rămâi cu telefonul într-o mână și cu neliniștea în cealaltă, întrebându-te dacă ai făcut bine sau dacă tocmai ai forțat ceva ce nu trebuia forțat.
Aici începe, de fapt, problema. Internetul dă impresia că un exercițiu este o rețetă. În realitate, la copii, un exercițiu este doar ultima parte vizibilă a unei decizii mult mai delicate.
Un exercițiu nu este doar o mișcare
Când privim un copil care ridică brațele, stă pe vârfuri, suflă într-un pai, sortează forme sau repetă sunete, vedem gestul. Specialistul vede altceva. Vede tonusul muscular, respirația, atenția, felul în care copilul își organizează corpul, cum tolerează frustrarea, cât înțelege din cerință și ce strategie folosește ca să reușească.
Un exercițiu copiat de pe internet ajunge acasă fără această parte nevăzută. Vine fără anamneză, fără observație clinică, fără testare, fără întrebarea esențială: de ce are copilul nevoie de acest exercițiu acum? Nu sună spectaculos, știu. Dar tocmai această întrebare face diferența dintre ajutor și improvizație.
Am văzut părinți care pornesc cu intenții bune. Nu vor să piardă timp, nu vor să stea cu mâinile în sân, nu vor să audă peste câteva luni că ar fi trebuit să intervină mai devreme. Îi înțeleg. Când copilul tău întârzie să vorbească, merge pe vârfuri, nu ține creionul, cade des sau pare mereu agitat, răbdarea se subțiază.
Totuși, graba are uneori un talent crud. Te împinge să faci ceva, orice, înainte să afli ce anume trebuie făcut. Așa se ajunge la exerciții alese după titlul unui video, după un comentariu lăsat de alt părinte sau după o promisiune care sună prea liniștitor ca să nu fie crezută.
Copiii nu pornesc din același loc
Doi copii pot avea aceeași vârstă și aceeași dificultate aparentă. Spunem repede: nu stă bine în șezut, nu vorbește, nu sare, nu urmărește instrucțiuni, nu poate decupa. Dar în spatele aceleiași propoziții se pot afla cauze foarte diferite.
Un copil care nu stă stabil în șezut poate avea tonus scăzut. Altul poate avea o rigiditate care îl împiedică să își schimbe ușor poziția. Un al treilea poate avea o problemă vestibulară, o teamă mare de mișcare, o vedere care nu îl ajută sau pur și simplu nu a avut destule ocazii de explorare potrivite vârstei.
Dacă toți primesc același exercițiu, unul poate fi ajutat, altul poate fi suprasolicitat, iar altul poate fi învățat să compenseze greșit. Din afară, diferența se vede greu. De aceea evaluarea de specialitate nu este un moft, ci harta înaintea drumului.
Sinceră să fiu, partea aceasta se pierde cel mai des în discuțiile dintre părinți. Cineva spune că a făcut trei exerciții de pe un grup și copilul a progresat. Alt părinte încearcă aceleași trei exerciții și nu vede nimic bun. Se simte vinovat, nepriceput sau întârziat, deși problema nu este la el, ci în lipsa potrivirii dintre exercițiu și copil.
Internetul arată rezultatul, nu criteriile de alegere
Un video bun poate fi util. Poate explica un principiu, poate liniști un părinte, poate oferi idei de joc sau poate ajuta familia să înțeleagă mai bine ce lucrează copilul în terapie. Nu internetul este dușmanul. Dușmanul este ideea că informația generală poate înlocui judecata clinică.
Într-un cabinet, exercițiul nu apare din senin. Specialistul urmărește istoricul copilului, vârsta, diagnosticele, oboseala, reacția la atingere, felul în care copilul se mișcă spontan, ce poate face singur și unde se blochează. Apoi alege o intervenție, o dozează și o schimbă dacă răspunsul copilului nu confirmă planul.
Pe internet, toate aceste filtre sunt invizibile. Rămâne doar partea filmată. Pare curată, scurtă, sigură. Dar lipsesc condițiile în care acel exercițiu are sens.
Asta se întâmplă și în logopedie, și în kinetoterapie, și în terapia ocupațională, și în intervențiile pentru atenție sau autoreglare. Un copil poate să nu pronunțe un sunet pentru că nu a învățat poziția limbii. Altul poate să nu îl pronunțe pentru că nu discriminează auditiv corect. Altul are respirație orală, fren lingual restrictiv, hipotonie oro-facială sau dificultăți mai largi de limbaj.
Dacă părintele copiază doar exercițiul de pronunție, poate lucra luni de zile la suprafață. Copilul repetă, adultul insistă, iar progresul rămâne mic. Nu pentru că familia nu se străduiește, ci pentru că exercițiul ales nu atinge cauza.
Greșeala fină: când exercițiul pare inofensiv
Multe exerciții pentru copii par blânde. Să sari pe loc, să stai într-un picior, să sufli într-o lumânare, să masezi obrajii, să treci peste perne, să copiezi linii, să apeși plastilină, să cari o pătură grea prin casă. Nu seamănă cu un medicament și tocmai de aceea părinții le percep ca fiind fără risc.
Dar corpul copilului învață din fiecare repetare. Învață și mișcarea bună, și compensarea. Dacă un copil face flotări modificate cu umerii ridicați, trunchiul prăbușit și respirația blocată, nu își întărește neapărat corpul în felul dorit. Poate învăța să se descurce pe lângă dificultate, nu prin ea.
La fel, dacă un copil care merge pe vârfuri primește acasă doar întinderi văzute pe internet, fără să fie clar de ce merge astfel, familia poate rata semne importante. Mersul pe vârfuri poate ține de obișnuință, de profil senzorial, de scurtări musculare, de tonus, de particularități neurologice sau de mai multe lucruri la un loc. Un singur exercițiu nu poate acoperi toate aceste posibilități.
În zona limbajului, apar alte capcane. Părintele poate cere repetări multe, imitare forțată sau exerciții de dicție care nu sunt potrivite pentru nivelul copilului. Copilul începe să evite comunicarea, pentru că fiecare conversație devine o mică probă.
Aici doare cel mai tare. Când ajutorul se transformă în presiune, copilul nu mai simte că este însoțit, ci verificat. Iar părintele, care a început cu dragoste, ajunge să vorbească mai mult ca un instructor decât ca mama sau tata.
Evaluarea nu pune etichete, ci limpezește drumul
Multor părinți le este teamă de evaluare. Cuvântul sună rece, aproape ca o judecată. Îți imaginezi un dosar, o concluzie grea, poate un diagnostic pe care nu ești pregătit să îl auzi.
În practică, o evaluare bună ar trebui să aducă mai multă claritate, nu mai multă frică. Ea arată ce poate copilul acum, ce îl ajută, ce îl încurcă și care sunt pașii următori. Uneori confirmă că lucrurile sunt în limite firești, dar copilul are nevoie de timp și de contexte mai bune. Alteori scoate la lumină întârzieri care merită abordate repede.
Evaluarea nu este o sentință. Este o fotografie făcută cu atenție, într-un anumit moment al dezvoltării. Copilul nu se reduce la ea, dar părinții pot folosi această fotografie ca să nu meargă pe ghicite.
Mi se pare important să spun asta fără dramatism. Intervenția timpurie nu înseamnă panică timpurie. Înseamnă să nu lași lunile să treacă pe lângă tine doar pentru că un video ți-a dat senzația că lucrezi suficient.
Copilul poate avea nevoie de altceva decât pare
Când un copil refuză să coloreze, un adult se gândește repede la exerciții pentru motricitate fină. Îi dă creioane groase, fișe, plastilină, cleștișori și jocuri de pensetă. Unele pot ajuta, desigur. Dar refuzul de a colora poate veni din multe locuri.
Poate copilul obosește repede pentru că postura la masă este instabilă. Poate nu vede bine detaliile. Poate are sensibilitate tactilă și nu suportă murdăria de pe degete. Poate nu înțelege sarcina, nu poate planifica pașii sau a avut prea multe experiențe în care i s-a spus că nu face frumos.
Dacă lucrezi doar mâna, dar problema pornește din trunchi, ochi, senzorialitate sau încredere, progresul va fi fragil. Părintele va adăuga fișe. Copilul va adăuga rezistență. Masa din bucătărie va deveni un loc de mici lupte zilnice.
Aici specialistul are rolul de a desface nodul. Nu ca să pară mai complicat decât este, ci ca să nu reparăm clanța când problema e la balama. Copiii ne arată foarte des adevărul prin comportament, doar că noi trebuie să învățăm să îl citim.
Dozajul contează mai mult decât pare
În terapie, nu doar exercițiul contează, ci și cât, cum, când și cu ce intensitate este făcut. Un copil poate avea nevoie de repetare zilnică, dar în doze mici. Altul poate avea nevoie de pauze lungi între încercări. Altul nu poate lucra eficient seara, după grădiniță, când sistemul lui nervos e deja plin de zgomot, cerințe și oboseală.
Internetul rareori explică dozajul în funcție de copil. Spune, cel mult, repetă de zece ori sau lucrează cinci minute. Dar pentru un copil, cinci minute pot fi o încălzire. Pentru altul, cinci minute pot fi prea mult.
Când dozajul este greșit, apar semne pe care părinții le interpretează uneori ca lipsă de cooperare. Copilul fuge, râde nepotrivit, se lasă pe jos, împinge mâna adultului, cere apă, vrea la baie, schimbă subiectul. Desigur, uneori evită pentru că nu are chef. Dar alteori corpul lui spune: nu pot procesa asta acum.
Un specialist observă aceste diferențe și schimbă planul. Reduce cerința, modifică poziția, transformă exercițiul în joc, scurtează durata sau caută altă cale spre același obiectiv. Părintele, fără ghidaj, poate interpreta totul ca încăpățânare.
Durerea, oboseala și disconfortul nu sunt detalii
La copii, semnele de disconfort nu sunt întotdeauna spuse clar. Un copil mic nu zice: mă doare tendonul, mă solicită prea tare spatele sau mă amețește mișcarea aceasta. El plânge, se încordează, se retrage, devine agitat sau refuză.
Unele exerciții pot fi nepotrivite în anumite afecțiuni ortopedice, neurologice, respiratorii sau cardiace. Altele pot fi riscante după intervenții chirurgicale, în hipermobilitate, în tulburări de tonus, în epilepsie sau în situații în care copilul are dureri nespuse. Nu vreau să sperii pe nimeni. Vreau doar să pun lucrurile la locul lor.
Când specialistul recomandă un exercițiu, el ar trebui să știe și când trebuie oprit. Ce semne sunt acceptabile, ce semne cer pauză, ce semne cer consult medical. Aceste detalii lipsesc aproape mereu din materialele distribuite rapid pe rețele sociale.
La fel de importantă este siguranța emoțională. Copilul care simte că nu reușește, iar adultul insistă, poate lega exercițiul de rușine. Uneori rămâne o urmă mică, dar persistentă: eu nu pot, eu greșesc, iar mama se supără.
Părintele nu trebuie să devină terapeutul copilului
Părinții au un rol uriaș în dezvoltarea copilului. Nimeni nu cunoaște copilul mai bine în viața de zi cu zi. Părintele vede somnul, mesele, crizele de oboseală, bucuriile mici, felul în care copilul se poartă acasă, nu doar într-o oră de terapie.
Dar rolul părintelui nu trebuie confundat cu rolul terapeutului. Părintele are nevoie să fie ghidat, nu împins să ghicească. Are nevoie să știe ce urmărește, ce adaptează, ce notează și când cere ajutor.
Când părintele ia singur exerciții de pe internet, poate simți pentru o vreme că deține controlul. Apoi, dacă nu apar rezultate, controlul se transformă în vină. Am lucrat, dar poate nu destul. Am insistat, dar poate nu corect. Am pierdut timp, dar nu știu unde.
Un plan făcut de specialist protejează și copilul, și părintele. Îi dă adultului un cadru. Nu îl lasă singur cu o sută de filmulețe salvate, fiecare promițând altă cale.
Comparațiile dintre copii strică busola
Pe grupurile de părinți, comparațiile apar fără să le cheme nimeni. Copilul meu a mers după exercițiul acesta. Al meu a început să vorbească după jocul acesta. Noi am scăpat de mersul pe vârfuri cu masajul acesta. Uneori poveștile sunt sincere, dar sinceritatea lor nu le face universal valabile.
Copiii se dezvoltă în ritmuri diferite. Mai important, dificultățile lor au rădăcini diferite. Ceea ce a fost potrivit pentru un copil poate fi inutil sau chiar nepotrivit pentru altul.
Comparația lovește subtil. Îți fură încrederea în observația ta și te face să alergi după soluția altcuiva. În loc să întrebi ce se întâmplă cu copilul meu, ajungi să întrebi ce a mers la copilul lor.
Asta nu înseamnă că experiențele altor părinți nu au valoare. Au, mai ales când aduc încurajare, idei de întrebări sau curajul de a cere ajutor. Dar experiența altcuiva nu trebuie transformată în protocol pentru copilul tău.
Când exercițiile ascund o problemă care cere diagnostic
Un risc mai puțin discutat este întârzierea unui diagnostic. Când părintele lucrează acasă pe baza internetului, poate avea impresia că a intrat deja într-un proces de recuperare. Trec două luni, apoi încă două. Copilul face ceva, deci pare că nu s-a stat degeaba.
Între timp, cauza reală poate rămâne neinvestigată. Poate fi nevoie de consult pediatric, neurologic, ORL, oftalmologic, ortopedic, psihologic sau logopedic. Poate copilul nu răspunde la nume nu pentru că este încăpățânat, ci pentru că nu aude bine. Poate nu vorbește nu pentru că nu vrea, ci pentru că are dificultăți de procesare, de motricitate orală sau de interacțiune socială.
Un exercițiu poate masca pentru scurt timp neliniștea adultului. Îți dă ceva de făcut. Dar dacă nu este legat de o evaluare, poate amâna exact pasul care ar fi adus lumină.
Aici merită să fim practici. Când copilul pierde achiziții, nu răspunde la sunete, nu folosește gesturi, pare foarte rigid sau foarte moale, cade frecvent, are dureri, se îneacă des, evită constant contactul sau nu progresează luni la rând, nu ajunge un video. E nevoie de un profesionist care să vadă copilul, nu doar descrierea problemei.
Specialistul nu anulează intuiția părintelui
Unii părinți se tem că, odată ajunși la specialist, vocea lor nu va mai conta. Că vor primi un raport și un program, iar viața copilului va fi împărțită în obiective, minute și tabele. O astfel de teamă nu este absurdă. S-au întâlnit și abordări reci, grăbite, prea tehnice.
O evaluare bună ar trebui să pornească de la copil și de la familie. Cum doarme, cum mănâncă, ce îl liniștește, unde apar conflictele, ce îl bucură, ce a încercat familia deja, ce poate susține acasă fără să se epuizeze. Fără aceste informații, planul rămâne frumos pe hârtie și greu de trăit.
Părintele nu este un executant. Este partenerul principal al copilului. Dar tocmai pentru că are un rol atât de mare, are nevoie de informații corecte și de exerciții alese cu grijă.
Am încredere în intuiția părinților, mai ales când spun că ceva nu li se pare în regulă. De multe ori, părintele simte primul că dezvoltarea nu curge firesc. Intuiția, însă, are nevoie de verificare, așa cum o hartă are nevoie de teren.
Cum arată un exercițiu potrivit
Un exercițiu potrivit nu este neapărat spectaculos. Uneori arată banal. Copilul împinge o cutie, se întinde după o jucărie, suflă baloane, pune cuburi într-o găletușă, se cațără pe o pernă sau cere încă o dată printr-un gest simplu.
Diferența stă în intenție. Specialistul știe ce urmărește în acel moment: stabilitate, coordonare, planificare motorie, atenție comună, respirație, inițiere, imitare, forță, echilibru sau toleranță senzorială. Părintele, ghidat corect, nu mai face activitatea mecanic. Înțelege rostul ei.
Un exercițiu potrivit are și o margine de siguranță. Poate fi adaptat dacă copilul e obosit, dacă se sperie, dacă reușește prea ușor sau dacă nu reușește deloc. Nu se rupe de viața reală a familiei.
Mi se pare esențial ca exercițiile de acasă să intre în rutina copilului fără să înghită toată relația. Poți lucra mult prin joacă, îmbrăcat, masă, baie, plimbare, drum spre grădiniță. Copilul nu are nevoie să simtă că fiecare clipă cu părintele este o sesiune mascată.
Internetul poate fi bun când știm ce loc are
Nu aș arunca internetul la gunoi. Ar fi nedrept și, între noi fie vorba, imposibil. Părinții caută online pentru că au nevoie de răspunsuri rapide, pentru că programările durează, pentru că bugetele sunt uneori strânse și pentru că noaptea, când copilul adoarme, telefonul pare singura ușă deschisă.
Internetul poate ajuta părintele să înțeleagă repere de dezvoltare, să formuleze întrebări pentru medic, să afle ce profesioniști pot fi implicați și să găsească idei de joc general. Poate oferi curajul de a nu ignora semnele. Poate reduce sentimentul de singurătate.
Dar internetul nu poate observa copilul tău cum se ridică de pe podea. Nu îi poate simți tensiunea din umeri. Nu îi vede privirea când nu înțelege. Nu știe istoricul nașterii, infecțiile, somnul, alimentația, crizele de plâns, fricile, micile victorii de acasă.
De aceea, locul lui firesc este lângă evaluare, nu în locul ei. Un părinte informat pune întrebări mai bune. Un părinte lăsat singur cu informația poate ajunge să care o povară prea mare.
Pentru părinții care caută orientare, servicii sau informații despre sprijin specializat pentru copii, o resursă utilă poate fi https://www.iuvokids.ro/, mai ales când întrebările de acasă au nevoie să fie puse într-un cadru mai limpede.
Ce se poate întâmpla când exercițiile sunt copiate fără discernământ
Cea mai vizibilă consecință este lipsa progresului. Părintele lucrează, copilul participă când și când, dar schimbarea nu se leagă. După o vreme, familia se obișnuiește cu un fel de efort fără direcție.
Mai greu de văzut sunt compensațiile. Copilul învață să facă sarcina într-un mod care pare reușit, dar nu construiește baza corectă. De pildă, se ridică mereu folosind o parte a corpului, prinde creionul cu tensiune mare, repetă sunete fără să le integreze în vorbire sau sare peste etape de control postural.
Altă consecință este conflictul. Când exercițiile sunt alese la întâmplare, părintele nu știe cât să insiste. Copilul refuză, adultul se teme că pierde fereastra de recuperare și apasă mai tare. Din această apăsare apar lacrimi, negocieri, amenințări mici, promisiuni, recompense și o oboseală care se adună în casă.
Mai apare și confuzia profesională. Părintele începe să combine recomandări de la logoped, idei de la un kinetoterapeut urmărit online, sfaturi de pe un grup, fragmente dintr-un curs și sugestii de la rude. Fiecare pare rezonabilă luată separat. Împreună, pot trage copilul în direcții diferite.
De ce planul personalizat are altă greutate
Un plan personalizat nu este doar o listă de activități. Este o decizie organizată. Pleacă de la nivelul actual al copilului și merge spre un obiectiv realist, verificabil, potrivit pentru familie.
Într-un plan bun, părintele știe ce urmărește. Nu lucrează doar ca să bifeze. Observă dacă mișcarea devine mai ușoară, dacă atenția crește, dacă copilul cere ajutor mai clar, dacă apare inițiativă, dacă se reduce frustrarea, dacă abilitatea se vede și în viața de zi cu zi.
Aici se simte diferența dintre cunoaștere generală și cunoaștere specializată. Prima îți spune ce exerciții se fac, în mare, pentru o anumită dificultate. A doua îți spune ce are sens pentru acest copil, în această etapă, cu acest corp, cu această familie, cu aceste limite.
Îmi place să mă gândesc la intervenție ca la croitorie. Poți vedea o haină frumoasă într-o vitrină, dar nu înseamnă că se așază bine pe orice copil. Măsura contează. Materialul contează. Felul în care copilul se mișcă în ea contează.
Rolul părintelui după evaluare
După evaluare, părintele nu iese din scenă. Dimpotrivă, intră mai așezat. Primește explicații, exerciții, limite, semne de urmărit și un interval în care progresul trebuie verificat.
Acasă, părintele poate observa lucruri pe care specialistul nu are cum să le vadă mereu. Poate nota când copilul e mai disponibil, ce jocuri îl atrag, ce îl obosește, ce îl sperie, ce îl face mândru. Aceste observații întorc planul spre realitate.
Un părinte bun nu este cel care face cele mai multe exerciții. Este cel care rămâne atent. Care întreabă când nu înțelege, spune când ceva nu merge și nu transformă copilul într-un proiect permanent.
Copiii au nevoie de terapie când au nevoie de terapie. Dar au nevoie și de joacă fără scop ascuns, de plictiseală, de râs, de povești, de mers prin bălți, de stat pe covor fără să li se ceară să performeze. Uneori uităm asta, din grijă.
Semne că un exercițiu de acasă trebuie reconsiderat
Când un copil plânge constant la aceeași activitate, merită să te oprești. Când pare mai tensionat după exercițiu decât înainte, merită întrebat specialistul. Când apare durere, amețeală, respirație grea, oboseală mare sau regres, exercițiul nu trebuie continuat doar pentru că așa scria în descriere.
La fel, dacă un exercițiu nu aduce nicio schimbare după o perioadă rezonabilă, problema poate fi în alegerea lui. Copiii nu progresează mereu liniar, dar un plan bun se ajustează. Nu rămâne blocat luni de zile în aceeași cerință.
Un alt semn este pierderea bucuriei. Dacă fiecare joc devine sarcină, copilul începe să se apere. Nu pentru că este rău, ci pentru că simte că adultul nu îl mai vede întreg, ci doar prin dificultatea lui.
Uneori, cel mai bun pas este să pui telefonul jos și să notezi ce vezi. Când apare problema, cât durează, ce o agravează, ce o reduce, ce poate copilul singur, unde cere ajutor. Cu aceste observații, o evaluare devine mult mai valoroasă.
Grija adevărată nu înseamnă să faci totul singur
Părinții sunt adesea lăudați pentru sacrificiu. Să caute, să încerce, să lupte, să nu renunțe. Toate acestea pot fi frumoase, dar numai dacă nu îi lasă singuri într-un teren pentru care nu au instrumentele potrivite.
Grija adevărată nu cere părintelui să devină logoped peste noapte, kinetoterapeut după zece filmulețe sau specialist în integrare senzorială după câteva postări salvate. Grija adevărată cere discernământ. Cere curajul de a spune: am nevoie de cineva care să vadă copilul meu, nu doar categoria în care pare că se încadrează.
Mi se pare una dintre cele mai cinstite forme de iubire. Să nu improvizezi la nesfârșit când copilul are nevoie de o privire formată. Să nu confunzi activitatea cu progresul. Să nu te lași sedus de soluții rapide doar pentru că te dor așteptarea și nesiguranța.
Părintele nu pierde autoritate când cere evaluare. Câștigă sprijin. Își așază efortul într-o direcție și îi dă copilului șansa de a fi ajutat în ritmul lui, nu în ritmul algoritmului.
Copilul nu este un exercițiu de rezolvat
Înainte de orice plan, copilul rămâne copil. Cu miros de șampon în păr, cu șosete aruncate pe hol, cu întrebări puse din senin și cu felul lui unic de a se apropia sau de a fugi de lume. Dificultatea lui este importantă, dar nu este toată povestea.
Când părinții copiază exerciții fără evaluare, riscul nu stă doar în mișcarea greșită. Stă și în felul în care casa poate începe să se organizeze în jurul unei probleme nenumite. Toți simt că trebuie lucrat, dar nimeni nu știe precis de ce, cât, cum și până când.
Evaluarea de specialitate aduce tocmai aceste margini. Nu promite miracole. Nu scurtează mereu drumul. Dar poate opri risipa de energie, poate preveni greșeli și poate transforma grija părintelui într-un sprijin mai curat.
Un copil nu are nevoie de părinți perfecți, cu dosare pline de exerciții. Are nevoie de adulți care îl privesc atent, cer ajutor la timp și aleg, cu răbdare, drumul care i se potrivește. Telefonul poate rămâne pe masă, cu ecranul stins, în timp ce copilul își caută echilibrul lângă cineva care nu se grăbește să ghicească.
Comentarii recente
STAY UPDATED
© 2026 JurnalismOnline.ro Toate drepturile rezervate.
