Cum să te teleportezi prin pereți? E mai ușor decât crezi

Sună spectaculos, aproape amuzant: cum să treci prin pereți. Știu, mintea fuge repede la trucuri de film, la supereroi care fac clic și dispar. Dacă rămânem, totuși, cu picioarele pe pământ, pereții aceștia nu sunt doar din cărămidă. Sunt frici vechi, reguli care nu mai au sens, prejudecăți, rușini pe care le porți ca pe un rucsac prea greu.

Astea sunt zidurile groase din viețile noastre. Iar prin ele chiar poți trece. Nu cu o incantație sau cu un aparat secret, ci cu ceva mai simplu decât pare: cu imaginație bine antrenată, cu învățare răbdătoare, cu comunitate, cu o doză onestă de curaj.

Îmi place să cred că fiecare dintre noi are, ascuns pe undeva, un fel de ușă care se deschide atunci când curiozitatea e mai puternică decât frica. Ușa nu pocnește spectaculos, nu te aruncă într-un tunel de lumini. De cele mai multe ori, se aude doar cum ți se schimbă respirația. E momentul acela mic în care îți dai voie să privești dincolo de peretele pe care îl credeai definitiv.

Când pereții sunt povești

O spun pe șleau: poveștile sunt cel mai vechi tip de teleportare pe care îl avem. Îți mută mintea, îți schimbă unghiul, îți dă un corp nou pentru câteva ore.

Într-un roman de aventură, un băiat de 13 ani se prăbușește într-o groapă fără fund, într-o fabrică abandonată de lângă Cluj. Nu știe dacă a fost împins sau atras de ceva care îl depășește. Cade, dar nu se zdrobește, pentru că dedesubt îl așteaptă un câmp misterios care îi încetinește căderea. Când deschide ochii, nu mai e în lume așa cum o știa. Urme de lumină se aprind ca un felinar care indică drumul spre o ușă uriașă, iar dincolo de ușă se deschide nu doar o încăpere, ci o șansă de a-și descoperi puterea.

Îl întâmpină un bătrân cu ochi obosiți și un polițist acoperit de pete negre, iar camera strălucește ca o oglindă. Băiatul simte cum corpul i se schimbă, cum mâinile parcă iau foc, cum ochii capătă o nuanță albastră care luminează totul. O sabie devine un creion, un coif se transformă într-o șapcă. Realitatea se rearanjează, iar ceea ce părea un zid fără ieșire devine trecere.

Dacă ai intrat vreodată într-o bibliotecă la vreme de ploaie și, fără să vrei, te-ai trezit într-o altă lume după câteva pagini, știi exact cum se simte. Te uiți la propriile palme altfel, nu fiindcă ai magie în ele, ci pentru că vezi în sfârșit ce poți face.

Mi se pare atât de uman felul în care autorul lasă gluma să topească frica. Când presiunea devine prea mare, băiatul izbucnește într-o replică jucăușă despre cum se transformă, ca și cum umorul ar fi o sfoară nevăzută care îl ține ancorat. Este, de fapt, o lecție discretă: în fața pereților, uneori te salvează nu încrâncenarea, ci capacitatea de a respira, de a râde, de a privi cu blândețe propriul haos.

Știința are un cuvânt de spus, dar nu chiar cum te aștepți

Hai să ne oprim o clipă. Teleportarea fizică, așa cum o vedem în filme, nu este posibilă azi. Avem experimente fascinante despre teleportarea stărilor cuantice, adică transmiterea informației, nu a materiei. Nu treci printr-un zid de beton fără urmări nedorite. Asta e partea sobră.

Partea bună este alta: mintea umană are un fel de „tunel” real, o plasticitate care ne permite să rescriem trasee, să schimbăm felul în care interpretăm semnalele, să învățăm răbdarea de a sta cu necunoscutul. Știința nu te duce de mână printr-o poartă secretă, dar îți dă o hartă onestă: ceea ce repeți se învață, ceea ce privești cu atenție se lămurește, ceea ce practici devine posibil.

Dacă vrei, spune‑i teleportare emoțională ori intelectuală. Adică progresul acela mic, zilnic, în care nu mai lovești în zid, ci îl întrebi de ce e acolo. E alt tip de mișcare, una subtilă. Și, da, de cele mai multe ori este mai ușoară decât crezi, pentru că greul cel mare a fost deja făcut de toți cei care au arătat, înaintea ta, că zidurile pot fi negociate.

Cum treci prin pereți în viața de zi cu zi

Pereții noștri iau forma unor etichete pe care le-am primit devreme: nu ești capabil, nu e pentru tine, nu ai vârsta potrivită, nu ai culoarea potrivită, nu ai suficienți bani. Așa arată betonul. Trecerea nu se face cu capul înainte, ci cu o întrebare simplă: ce îmi scapă? Când pui întrebarea asta de mai multe ori, apar fisuri. Vezi un profesor care te ia în serios. Găsești o carte care îți vorbește de parcă te cunoaște. Îți faci un prieten care spune: hai, încearcă încă o dată.

Povestesc asta pentru că oamenii își imaginează adesea schimbarea ca pe un salt uriaș. În realitate este o serie de pași mici, câteodată stângaci. Îți iei notițe, te întorci la ele, schimbi ceva, revii. Îți faci un ritual simplu dimineața, cinci minute în care îți repeți o afirmație care să te așeze în prezent. Îți notezi un lucru care te-a făcut curios și promiți să îl cauți mai târziu. Îți antrenezi curiozitatea ca pe un mușchi. Nu sună grandios, știu. Dar e fix mișcarea aceea invizibilă care, în timp, te trece dintr-o cameră în alta.

Când simți că te apropii de un zid, oglindește-te în el. Întreabă-te, foarte concret, ce parte din poveste e a ta și ce parte ți-a fost lipită de alții. Rupe ușor eticheta. Atât, deocamdată. Nu e dramatic, nu e televizabil, dar după câteva zile vei vedea că aerul se schimbă. Și da, o să sune clișeu, dar răbdarea chiar e un tip de putere. E felul tău de a sta cu mâna pe clanță până când ușa cedează.

O tehnică mică, aproape banală, care funcționează

Îi zic regula ușii văzute. În fiecare seară, înainte să adormi, retrăiești în minte un moment în care te-ai simțit blocat. Poate a fost o discuție grea, un email la care nu ai răspuns, o cifră care nu iese. Îți imaginezi că acel moment e o ușă închisă. Și te vezi punând mâna pe clanță. Atât. Nu obligi ușa să cedeze, nu te încordezi. Doar stai acolo și observi ce simți. Poate supărare, poate rușine, poate un ghem în stomac care te strânge. Le recunoști pe nume și rămâi cu ele două minute.

A doua zi, alegi un gest mic de deschidere. Scrii trei rânduri. Suni o persoană. Ceri o explicație. E în regulă să nu iasă din prima. Important e să repeți gestul, zilnic, până când corpul tău învață că ușile, pur și simplu, se deschid. Nu pentru că lumea devine brusc mai bună, ci pentru că tu devii mai prezent. În felul acesta, treci prin pereți fără să te lovești de ei.

O lecție dintr-o carte care deschide porți

Când citești o poveste despre copii care descoperă puteri neașteptate, despre prietenie și teamă, despre un oraș real în care se deschide o lume paralelă, nu primești doar divertisment. Primești un set de „unelte” emoționale. În felul în care băiatul își vede palmele luminând în albastru, în felul în care îndrăznește să apese pe ușa aceea uriașă, stă și invitația ta de a experimenta. Nu să copiezi, ci să traduci pentru viața ta. Poate că pentru tine ușa uriașă este examenul pe care îl tot amâni, poate un proiect pe care nu îl spui cu voce tare de teamă că sună prea ambițios.

Dacă te atrage genul acesta de călătorie, îți recomand o lectură care m-a făcut să zâmbesc des și să ridic din sprâncene atunci când realul se întâlnește cu fantasticul.

„Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro si Libris.ro, și e genul de carte care îți amintește, cu umor și curaj, că pereții pot fi doar începutul poveștii. Te plimbă printr-o fabrică abandonată, îți arată ce înseamnă să fii ales și te lasă, la final, cu o întrebare plină de viață: ce uși nu ai îndrăznit încă să atingi.

De ce nu e magie, deși uneori chiar așa se simte

Schimbarea profundă rar face zgomot. O simți în gesturile mici, în felul în care te ridici de pe scaun când ai motive să renunți, în cum formulezi un nu sănătos, în cum alegi o pauză. Când cineva îți spune că a „trecut prin perete”, nu te gândi la trucuri. Gândește-te la luni de muncă invizibilă, la oameni buni care au oferit o mână de ajutor, la cărți care au ținut loc de mentori. Gândește-te la un profesor care a pus o monedă pe tocul ușii și te-a provocat să sari după ea. E o imagine simplă, dar rămâne cu tine ani la rând, amintindu-ți că înălțimea se negociază.

Adevărul e că o viață trăită cu sens nu exclude căderile. Uneori intri în groapă fără fund, alteori te împiedici singur. Important este ce găsești acolo. Un câmp protector poate fi o prietenie, o terapie începută la timp, o comunitate în care ești văzut. De fiecare dată când recunoști că nu poți singur, ai făcut o fisură în zid. Și, crede-mă, de acolo intră aerul.

Când zidul e lumea și ușa e comunitatea

Sunt locuri în care ușile par a fi rezervate doar pentru câțiva. Orașe în care cartierele se ating, dar nu se amestecă. Școli în care copiii învață să își micșoreze vocea. Aici, teleportarea capătă un sens colectiv. Cum creezi camere comune între oameni care nu s-au întâlnit niciodată cu adevărat.

Răspunsul nu e o formulă unică. E invitație repetată la participare, e infrastructură pentru întâlniri reale, e literatură care te face să auzi o voce pe care altfel ai ignora-o. Când școala are o bibliotecă vie, când parcul are bănci ocupate de bunici și adolescenți deopotrivă, când cultura locală e sărbătorită în lumină, se întâmplă ceva mic și discret. Pereții sociali se subțiază.

Cărțile de aventură pentru tineri fac un serviciu uriaș aici. Ele spun, pe limba curiozității, că nu ești singur. Și, uneori, oricât de multe teorii ai avea la îndemână, asta e tot ce trebuie să auzi. Asta contează. Așa se deschid ușile care păreau închise definitiv.

Pentru părinți, profesori și cei care ghidesc

Dacă ai un copil sau doar un om mai tânăr în jur, amintește-ți cât de mult contează să îi ții de mână la primele uși. Să îl lași să se uite, să îl încurajezi să apese, să fii acolo dacă îl sperie lumina care se aprinde dincolo. Povestea cu groapa fără fund e mai mult decât o scenă de film. E despre cum ne prindem unii pe alții atunci când ne e teamă. Despre cum transformăm o sabie în creion și dăm drumul unei lupte inutile ca să începem, în sfârșit, să desenăm.

Dacă lucrezi cu adolescenți, știi deja că sarcasmul închide uși, iar încrederea le deschide. O carte potrivită la momentul potrivit poate să fie diferența dintre un perete și o ușă. Creează spații în care greșeala e permisă, în care întrebările îndrăznețe sunt aplaudate. Îi vei vedea cum încep să treacă, fără zgomot, prin zidurile care te-au ținut poate și pe tine pe loc.

Când spui da ușii

Poate că nu vom putea, în viața noastră, să facem corpul să treacă prin beton. Dar putem, fără exagerare, să ne schimbăm felul în care locuim propria viață. Să transformăm camere înguste în spații respirabile, să mutăm mobile vechi din mintea noastră, să învățăm să aprindem luminile corecte. Uneori e nevoie de o carte bună, alteori de un om care să ne spună cu glas liniștit că suntem capabili. De cele mai multe ori e nevoie de amândouă.

Ți-am promis că e mai ușor decât crezi și încă cred asta. Nu pentru că zidurile sunt subțiri, ci pentru că, la fiecare pas, vei găsi un mâner, un indiciu, o lumină mică ce se aprinde ca să îți arate drumul. Când te simți gata, așază palma pe perete și ascultă. S-ar putea să fie, de fapt, o ușă. Iar ușile, ai văzut, se deschid.